Moara cu noroc

Prin subiect înțelegem eul, omul care gândește, simte și alege. Prin alteritate înțelegem celălalt: omul diferit, cu altă viață și cu alte valori. Literatura arată că individul nu se cunoaște singur, ci prin întâlnirea cu celălalt — cu familia, cu prietenul, cu străinul, cu dușmanul. Celălalt poate fi un sprijin, dar poate fi și o ispită sau o oglindă care doare. De multe ori, personajul se schimbă după felul în care îi privește pe ceilalți și după felul în care este privit de ei. Întrebările temei pot fi: cine sunt eu pentru mine și cine sunt eu pentru celălalt? Ce câștig și ce pierd în relația cu el?

Nuvela „Moara cu noroc”, de Ioan Slavici, este publicată în 1881. Ea prezintă povestea cârciumarului Ghiță, care vrea să se îmbogățească și ajunge sub puterea lui Lică Sămădăul. Nuvela se încadrează în tema Subiect și alteritate, pentru că Ghiță se schimbă în funcție de oamenii din jurul lui. În fața lui Lică nu mai este el însuși: tace, minte și ascultă. În fața Anei devine rece și străin, deși o iubește. Astfel, întâlnirea cu celălalt nu îl îmbogățește, ci îl face să se piardă pe sine.

Reperul 1 — Jókai Mór, „Az arany ember” (1872): Timár Mihály duce o viață dublă, una la Komárom și alta pe Insula Nimănui, și este alt om în fața fiecărei persoane; ca și Ghiță, el se schimbă după cel care îl privește. Reperul 2 — Petelei István, nuvele („Jetti”, 1893; „Vidéki emberek”, 1898): nuvelistul ardelean, contemporan cu Slavici, scrie despre oameni mărunți din satele și târgurile Ardealului, singuri și neînțeleși de cei din jur, la care criza sufletească se închide de multe ori tragic. Amândoi scriitorii urmăresc același lucru: ce face din om privirea celorlalți.

Experiențele fundamentale sunt trăirile mari, prin care trece orice om, în orice epocă: nașterea, iubirea, familia, munca, prietenia, boala, vina, pierderea și moartea. Literatura le povestește pentru că ele răspund la întrebarea cea mai veche: cum trebuie să trăiască omul? În jurul lor apar valorile: cinstea, demnitatea, credința, libertatea. De obicei, personajul este pus la încercare, face o alegere și suportă urmările ei. De aceea aceste experiențe revin în opere din toate timpurile și din toate culturile.

Opera literară „Moara cu noroc”, de Ioan Slavici, este o nuvelă publicată în 1881. Ea urmărește viața unei familii care se mută la o cârciumă de lângă drum. Nuvela se încadrează în tema Experiențe fundamentale ale existenței, deoarece Ghiță trece prin încercările mari ale vieții: munca, familia, dorința de bani, frica, dezumanizarea, vina și moartea. La început muncește cinstit și este fericit, apoi lăcomia îi ia liniștea. Finalul — moartea Anei, moartea lui Ghiță și sinuciderea lui Lică — arată că omul plătește scump alegerile lui. Vorbele bătrânei din primul capitol rămân concluzia textului: nu bogăția, ci liniștea îl face fericit pe om.

vezi mai jos secțiunea despre tema banului — Jókai Mór, „Az arany ember” (1872) și Mikszáth Kálmán, „Szent Péter esernyője” (1895). Amândouă arată o experiență fundamentală: ce este dispus omul să facă pentru a se îmbogăți.

Tradiția înseamnă lumea moștenită: familia, satul, obiceiurile, credința, munca după reguli vechi. Modernitatea înseamnă lumea nouă: orașul, banul, comerțul, legea scrisă, schimbarea rapidă. Literatura română s-a hrănit mult din întâlnirea acestor două lumi, mai ales în secolul al XIX-lea, când societatea s-a schimbat repede. Personajele stau de multe ori între ele: unele apără lumea veche, altele aleg lumea nouă, altele se pierd la mijloc. Tema pune întrebarea: ce merită păstrat din lumea veche și ce aduce bun sau rău lumea nouă?

Scrierea „Moara cu noroc”, de Ioan Slavici, este o nuvelă publicată în 1881. Acțiunea se petrece în Ardeal, la sfârșitul secolului al XIX-lea, la o cârciumă de lângă drum. Nuvela se încadrează în tema Tradiție și modernitate, fiindcă pune față în față două lumi. Lumea veche este lumea bătrânei: familia, munca cinstită, credința sau cele cinci cruci de lângă moară. Lumea nouă este lumea banului și a drumului: arenda, afacerea, oamenii care vin și pleacă. Ghiță alege lumea nouă, dar nu reușește să rămână om cinstit în ea; de aceea se prăbușește.

Reperul 1 — Mikszáth Kálmán, „Beszterce ostroma” (Asediul Bistriței, în foileton 1894, în volum 1895): contele Pongrácz István trăiește ca un stăpân de cetate din Evul Mediu, în plin secol al XIX-lea, și refuză lumea nouă; el este omul rămas în urmă, care nu se poate potrivi cu viața burgheză care se naște. Reperul 2 — Jókai Mór, „Az arany ember” (1872): romanul pune față în față orașul negustoresc, cu bani și afaceri, și Insula Nimănui, unde se trăiește fără bani; personajul alege până la urmă lumea simplă. Poți folosi același reper la mai multe teme: se schimbă doar unghiul din care îl privești.